O măsură referitoare la executarea unei pedepse nu va fi incompatibilă cu articolul 49 alineatul (1) a doua teză din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene decât dacă presupune o modificare retroactivă a înseși întinderii pedepsei aplicabile la data presupusei săvârșiri a infracțiunii în cauză (Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-743/24 „Alchaster II”, Hotărârea din 3 aprilie 2025, publicată în Jurnalul Oficial C/2025/3026, pct. 25-47).
25 Întrucât întrebarea adresată se referă la aplicarea unor modificări ale unui regim de liberare condiționată în privința unei persoane căreia i‑ar fi aplicată o pedeapsă privativă de libertate pe durată determinată pentru o infracțiune săvârșită înainte de intrarea în vigoare a acestor modificări, trebuie amintit că din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că, în vederea aplicării articolului 7 din CEDO, trebuie să se facă distincție între o măsură care constituie în esență o „pedeapsă” și o măsură referitoare la „executarea” sau la „punerea în aplicare” a pedepsei. Astfel, atunci când natura și scopul unei măsuri se referă la reducerea unei pedepse sau la o modificare a unui regim de liberare condiționată, această măsură nu face parte integrantă din „pedeapsă” în sensul articolului 7 menționat (Curtea EDO, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Del Río Prada împotriva Spaniei, CE:ECHR:2013:1021JUD004275009, § 83, precum și Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster, C‑202/24, EU:C:2024:649, punctul 94).
26 Întrucât distincția dintre o măsură care constituie o „pedeapsă” și o măsură referitoare la „executarea” unei pedepse nu este întotdeauna clară în practică, pentru a se pronunța asupra chestiunii dacă o măsură vizează numai modalitățile de executare a pedepsei sau, din contră, afectează întinderea acesteia, trebuie să se cerceteze în fiecare caz în parte ce anume implica în mod real, la vremea respectivă, în dreptul intern „pedeapsa” stabilită ori aplicabilă sau, cu alte cuvinte, care era natura intrinsecă a acesteia (Curtea EDO, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Del Río Prada împotriva Spaniei, CE:ECHR:2013:1021JUD004275009, § 85 și 90, precum și Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster, C‑202/24, EU:C:2024:649, punctul 95).
27 În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat că împrejurarea că extinderea pragului de admisibilitate a liberării condiționate intervenite ulterior unei condamnări a determinat o înăsprire a situației detenției care privea executarea pedepsei, iar nu pedeapsa însăși și că, prin urmare, dintr‑o asemenea împrejurare nu se putea deduce că pedeapsa aplicată ar fi mai severă decât cea aplicată de instanța de fond (Curtea EDO, Hotărârea din 31 august 2021, Devriendt împotriva Belgiei, CE:ECHR:2021:0831DEC003556719, § 29, și Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster, C‑202/24, EU:C:2024:649, punctul 96).
28 În schimb, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat contrară articolului 7 din CEDO aplicarea retroactivă a unei măsuri constând în transformarea unei pedepse a detențiunii pe viață reductibile într‑o pedeapsă a detențiunii pe viață nereductibilă (Curtea EDO, 10 noiembrie 2022, Kupinskyy împotriva Ucrainei, CE:ECHR:2022:1110JUD000508418, § 56 și 64).
29 În consecință, o măsură referitoare la executarea unei pedepse nu va fi incompatibilă cu articolul 49 alineatul (1) a doua teză din cartă decât dacă presupune o modificare retroactivă a înseși întinderii pedepsei aplicabile la data presupusei săvârșiri a infracțiunii în cauză, implicând astfel aplicarea unei pedepse mai severe decât cea care era aplicabilă inițial. Deși, în orice caz, situația nu este aceeași atunci când măsura respectivă se limitează la extinderea pragului de admisibilitate pentru liberarea condiționată, situația poate fi diferită printre altele în cazul în care măsura menționată abrogă în substanța sa posibilitatea unei liberări condiționate sau dacă aceasta se situează într‑un ansamblu de măsuri care conduc la agravarea naturii intrinseci a pedepsei aplicabile inițial (Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster, C‑202/24, EU:C:2024:649, punctul 97).
30 Rezultă din cele ce precedă că împrejurarea că o reglementare națională prevede, în cazul unor infracțiuni săvârșite înainte de intrarea sa în vigoare, extinderea părții din pedeapsa cu închisoarea care trebuie în mod necesar să fie executată în detenție înainte să poată fi dispusă liberarea condiționată nu poate conduce, privită izolat, la o încălcare a articolului 49 alineatul (1) a doua teză din cartă.
31 Întrebarea adresată se referă însă la modificări ale unui regim de liberare condiționată care depășesc simpla extindere a pragului de admisibilitate pentru o asemenea liberare. Astfel, aceste modificări prezintă specificitatea de a repune în discuție o normă în temeiul căreia liberarea condiționată trebuia să intervină în mod automat atunci când a fost executată jumătate din pedeapsă. Ele înlocuiesc în acest mod respectiva normă cu un sistem în care liberarea condiționată este, într‑o primă etapă, condiționată de aprecierea periculozității persoanei condamnate de către o autoritate specializată, după ce a fost executată o parte prestabilită din pedeapsa aplicată, apoi trebuie, într‑o a doua etapă, să intervină de drept cu un an înainte de finalul acestei pedepse.
32 O atare modificare determină, desigur, prin ea însăși, o înăsprire a situației detenției. Astfel, această modificare creează o incertitudine în privința momentului în care va interveni liberarea condiționată a unei persoane condamnate și poate avea ca rezultat, în anumite cazuri, că o asemenea liberare nu va interveni decât în ultimul an al pedepsei aplicate, în timp ce, în cadrul regimului aplicabil la data presupusei săvârșiri a infracțiunilor în cauză, această persoană avea certitudinea că beneficia de drept de respectivul regim la o dată anterioară acestui din urmă an.
33 Cu toate acestea, reiese din jurisprudența menționată la punctele 27 și 29 din prezenta hotărâre că împrejurarea că anumite modificări ale regimului liberării condiționate determină o înăsprire a situației de detenție nu trebuie să fie considerată în mod necesar ca implicând aplicarea unei pedepse mai severe, în sensul articolului 49 alineatul (1) a doua teză din cartă.
34 Această considerație rezultă din separarea dintre noțiunea de „pedeapsă”, înțeleasă ca fiind condamnarea pronunțată sau care poate fi pronunțată, pe de o parte, și cea de măsuri referitoare la „executarea” sau la „punerea în aplicare” a pedepsei, pe de altă parte. Ea este valabilă nu numai în ceea ce privește extinderea pragului de admisibilitate pentru liberarea condiționată, ci și în ceea ce privește modificările altor condiții cărora le este subordonată pronunțarea unei liberări condiționate sau ale normelor procedurale care reglementează această pronunțare.
35 Astfel, în măsura în care aceste modificări nu abrogă în esență posibilitatea unei asemenea liberări și nu conduc la o agravare a naturii pedepsei aplicabile la data presupusei săvârșiri a infracțiunilor în cauză, aplicarea lor în cazul unor infracțiuni săvârșite anterior intrării lor în vigoare nu contravine articolului 49 alineatul (1) a doua teză din cartă.
36 Referitor la prima dintre aceste două condiții, trebuie subliniat că o modificare precum cea menționată la punctul 31 din prezenta hotărâre nu conduce, nici potrivit legii, nici în practică, la o abrogare în esență a posibilității unei liberări condiționate.
37 Astfel, pe de o parte, o asemenea modificare păstrează posibilitatea de a se dispune liberarea condiționată a persoanei condamnate, în funcție de aprecierea privind periculozitatea acesteia, odată atins pragul de admisibilitate stabilit de legislația națională relevantă.
38 În această privință, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că exercitarea competențelor Comisiei pentru Liberarea Condiționată poate conduce, în practică, la o abrogare a posibilității unei asemenea liberări, în măsura în care nu ar fi încadrată de garanții procedurale adecvate, inclusiv în ceea ce privește termenul de soluționare a cererilor de liberare condiționată.
39 Pe de altă parte, în urma unei modificări precum cea menționată la punctul 31 din prezenta hotărâre, liberarea condiționată trebuie, în orice caz, să intervină de drept cu un an înainte de finalul pedepsei aplicate, astfel încât nu se poate considera că această pedeapsă trebuie în prezent să fie în mod sistematic executată în întregime în regimul detenției.
40 În ceea ce privește a doua condiție amintită la punctul 35 din prezenta hotărâre, nu rezultă că o modificare precum cea menționată la punctul 31 din această hotărâre se plasează într‑un ansamblu de măsuri care conduc la agravarea naturii intrinseci a pedepsei aplicabile inițial.
41 În această privință, trebuie arătat că o asemenea modificare nu prelungește durata maximă a pedepsei privative de libertate pe durată determinată aplicabilă pentru o infracțiune a cărei executare va intra sub incidența regimului liberării condiționate care rezultă din această modificare. De altfel, din decizia de trimitere reiese că durata maximă a pedepsei aplicabile pentru prima infracțiune în discuție în litigiul principal a rămas stabilită la 10 ani.
42 Or, durata pedepsei privative de libertate care poate fi pronunțată de instanța penală ar reprezenta, atât în temeiul acestui din urmă regim, cât și în temeiul normelor care reglementează liberarea condiționată care erau aplicabile la data presupusei săvârșiri a infracțiunilor în cauză, perioada maximă în care persoana condamnată ar putea, în definitiv, să fie plasată în detenție.
43 Astfel, regimurile de liberare condiționată vizate de întrebarea adresată implică, atât unul, cât și celălalt, posibilitatea ca persoana care a avut dreptul la o asemenea liberare să fie din nou plasată în detenție, în limitele duratei de detenție stabilite la data condamnării sale, în cazul în care comportamentul respectivei persoane justifică o revocare a acestei liberări. Niciunul dintre aceste regimuri nu garantează, așadar, persoanei menționate că rămâne în libertate pentru o parte prestabilită a pedepsei privative de libertate care ar fi pronunțată de instanța penală.
44 În plus, în ceea ce privește condițiile liberării condiționate care rezultă dintr‑o modificare precum cea menționată la punctul 31 din prezenta hotărâre, criteriul întemeiat pe periculozitatea persoanei condamnate, astfel cum este apreciată la momentul posibilei liberări condiționate, constituie, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 96 din concluzii, un criteriu uzual în politicile penitenciare. Un asemenea criteriu, în măsura în care presupune efectuarea unei aprecieri prospective cu privire la comportamentul previzibil al persoanei condamnate în raport cu situația sa, așa cum se prezintă ea după ce această persoană a executat o parte substanțială a pedepsei sale în detenție, implică o apreciere de o natură diferită de cea care a fost efectuată inițial la momentul la care a fost condamnată și are legătură, prin aceasta, cu executarea pedepsei.
45 În această privință, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că Comisia pentru Liberarea Condiționată ar beneficia de o competență pur discreționară, care ar depăși puterea de apreciere referitoare la evaluarea, printre altele, a periculozității persoanei condamnate după ce aceasta a executat o parte substanțială a pedepsei sale în detenție. În special, din acest dosar nu reiese că respectiva comisie s‑ar putea întemeia pe considerații de politică penală independente de această evaluare.
46 În aceste condiții, nici împrejurarea că modificări ale regimului liberării condiționate precum cele în discuție în litigiul principal nu privesc decât anumite categorii de persoane condamnate, nici motivele care stau la baza acestor modificări nu pot implica faptul că ele sunt incompatibile cu articolul 49 alineatul (1) a doua teză din cartă. Astfel, această împrejurare și aceste motive sunt lipsite de implicații în ceea ce privește efectele modificărilor menționate asupra situației obiective a acestor persoane, așa încât ele nu pot avea ca rezultat, ca atare, să se considere că aceleași modificări determină aplicarea unei pedepse mai severe persoanelor menționate.47 Având în vedere toate aceste elemente, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 49 alineatul (1) a doua teză din cartă trebuie interpretat în sensul că nu reprezintă impunerea unei pedepse mai severe aplicarea, în privința unei persoane care ar putea fi condamnată la o pedeapsă privativă de libertate pe durată determinată, a unui regim care prevede că această persoană trebuie să execute cel puțin două treimi dintr‑o perioadă stabilită de detenție înainte de a putea beneficia de liberare condiționată, că o astfel de liberare este condiționată de constatarea de către o autoritate specializată a faptului că menținerea în detenție a persoanei menționate nu mai este necesară pentru protecția societății și că aceeași persoană beneficiază în mod necesar de liberare condiționată cu un an înainte de finalul pedepsei pronunțate, în timp ce, în temeiul normelor aplicabile la data presupusei săvârșiri a infracțiunilor în cauză, ea ar fi trebuit să beneficieze în mod automat de liberare condiționată după ce a executat jumătate din această pedeapsă.
